Look-ul vîrcolacilor s-a tot schimbat de la The Wolf Man (r. George Waggner, 1941) încoace. S-a trecut, de-a lungul decadelor, de la pantalonii zdrenuiţi, rămaşi mici pe coapse imense şi păroase, la fuga în patru labe şi la mai puţine metafore. A fost luat în serios, ridiculizat, pe unde era cazul, s-a transformat din păţania unui turist nefericit (An American Werewolf in London, 1981) într-o aproximativă dramă familială cu Michael Pare (Bad Moon, 1996), a continuat cu artsy-ul Ginger Snaps (2000), s-a trecut de la etapa “muşcatului” la aceea a bolnavului de profiria (WER, 2014), a luat mutre precum cea a sasquatsh-ului din Late Phases (tot 2014), şi-a luat-o pe cocoaşă de la alsacieni ciobaneşti, a lăsat în urmă multe cadavre ciopîrţite şi, de cele mai multe ori, a murit ca bărbat nud, împuşcat cu gloanţe de argint. Însă debutul britanicului Paul Hyett (autorul FX-urilor din badass-ul Dog Soldier şi din The Beast Among Us – ăla cu Ana Ularu, îl stiti!) aduce ceva nou în Howl. Vîrcolacii lui nu se transformă în oameni, odată cu apariţia zorilor, nu au botul alungit, sînt ca nişte mase imense de carne arsă, musculoase, cu plete blonde, vînează în haite, arată mai degrabă ca nişte demoni-zombi, trăiesc în pădure, de pe la finele anilor 60, aparent, în aceeaşi formă. Bun, povestea nu e foarte solicitantă, în spiritul unei aplecări vizibile spre slasher: toată lumea moare (de astă dată într-un tren londonez), scapă doar o gagică, care ajunge pe jos în gară, plîngînd şi tremurînd, scăldata toată în sînge care nu-i al ei. E un B-movie decent, un Werewolf Express, care are mai mult sau mai puţin umor negru (că, deh, e britanic!), însa FX-urile acestui nou Tom Savini zic că fac tot timpul investit întru vizionare.