de Sebastian M. Ceolca
Apărut în circuitul cinematografic mondial la doi ani după premiera de la Sitges, filmul copilului teribil al horrorului contemporan, Eli Roth, ar fi făcut bine să nu mai apară deloc. Unul dintre motive ar fi că în loc să facă cinste cannibalspoitaitan-ului din decada şapte şi opt, pe care intenţionează să-l omagieze, îl parodiază – aşa cum bine menţiona Cătalin Mesaru, în cronica scrisă pe Film Sense, imediat după premiera de la cel mai titrat festival de gen din lume. Rămînând tot pe felia asta, un al doilea motiv este că The Green Inferno e o parodie atît de stupid-involuntară, încît oricît ai aprecia spectaculosul gore care-l defineşte pe Roth însuşi, nu poţi trece cu vederea scenariul scris parcă cu picioarele (marca Roth şi un alt incompetent sadea, Guillermo Amoeda – responsabil, de pildă, de recent neisprăvitul The Stranger), în care talmeş-balmeşul din ultima parte a filmului te face să te intrebi serios dacă mintea lor n-a fost cumva în căpăţînile înfipte în ţăruşi de către proprii lor canibali.
Sigur că filmul rămîne repulsiv pentru cei nefamiliarizaţi cu subgenul, comedie neagră pentru cei mai îngăduitori, ironie infantilă pentru unii ca mine şi splatter extrem servit celor cu stomacul tare, dar şi celor cu toate degetele la mâini, pe care să şi le folosească acoperindu-şi ochii la maniera ieftin-senzatională ce-l defineşte pe dl. Roth. Exemple, aici? Capete făcute ferfeniţa în urma unui plane crush, torsuri gătite simplu în cuptoare de lut, mutilări genitale, membre inferioare furate de mici aborigeni chiar de sub nasul adulţilor – toate prilejuite de un grup de activişti din New York care ajung în castroanele unui trib de nativi din Peru, pe care încearca să-i salveze de la extincţie. Plus o masturbare în cel mai nepotrivit moment şi o vegană ce-şi taie beregata cu un ciob de oală după ce a descoperit că tocmai a mîncat o porţie de tocană din colegul ei gras. E un soi de food-movie pentru cei sarcastici şi un mecanism psihologic defensiv pentru criticii de film filosofi, care încearcă să găsească vreun scop în demersul unor idioţi de a încerca să salveze triburi amazoniene.
În concluzie, lui Roth ar trebui să i se spună că face treabă mult mai bună ca producător (dovadă ne stau excelentele The Sacrement şi Clown, în ordinea asta), iar lui Stephen King, după declaratul şoc admirativ, produs după vizionare, să-i recomande cineva filmul lui Ruggero Deodado, Cannibal Holocaut. Că eu nu-l cunosc pe maestru.
