Share

de Sebastian M. Ceolca

Revăzut după un car de ani, debutul fostului profesor de engleză îmi pare astăzi de o uimitoare complexitate. Aşezat între filmul lui Ingmar Bergman, Izvorul Fecioarei (care l-a inspirat pe Craven în această interpretare) şi remake-ul cu acelaşi titlu din 2009, The Last House… e o specie unică. De fapt, remake-ul lui Dennis Iliadis aminteşte mai bine de cel mai puţin frecventat film al lui Bergman, decît ar face-o vreodată acest amestec de torture, exploitation, bufonerie şi violenţa sarcastică, redate cu atîta pasiune pe fundalul reprezentării timpului în care a fost făcut.

Sigur că brutalitatea ultrastilizată e la ea acasă (la fel cum ştim şi din cel de-al doilea lungmetraj al său, The Hills Have Eyes), însă în acest cult-favorit, mai dark şi mai adînc decît aproape tot ce a mai realizat Craven ulterior, violenţa dezumanizează atît agresorii cît şi părinţii uneia dintre victime. Totuşi, Craven apelează la această perpetua manieră de a şoca şi repugna într-un ritm în care violenţa aproape că este ridiculizată (în mod special şi constant, în ultimul sfert al filmlui, cînd un sugerat home invasion întîlneşte un revenge movie hipnotic), prin intenţionate derapaje ce ţin de concept şi mizanscenă. În plus, vădita aplecare spre atât de utilizatul cinematograf underground din deceniul sapte aduce improvizaţii scenaristice şi regizorale ce veneau la pachet cu un buget mic şi cu o calitate vizuala slabă – de aici şi dificultatea cu care se mai poate apropia, astăzi, de publicul contemporan.

În concluzie, deşi nu mi-a plăcut niciodată Roger Ebert (din motive inutil de precizat aici), nu pot decît să fiu de acord cu el, atunci cînd spunea că The Last House… e de vreo patru ori mai bun decît v-aţi astepta să fie. Nemaipunînd la socoteală că Wes Craven nu-şi va mai regăsi niciodată sarcasmul din acest remarcabil debut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
*
Website